IV.

Amintiri.

-O daaa! Astea sunt scrise de tine? Sunt chiar bune, sunt de aproape 3 ani in trupa si nu am reusit sa scriu nici macar ceva asemanator...

-Mda, mersi, am soptit rosind…

-Te-ai gandit vreodata ca astea ar putea fi versurile unei melodii de succes care ar putea inebuni toate adolescentele?

-Hm… Nu… Sincer, pentru mine astea sunt doar niste prostii… Nu inseamna mare lucru… Problema e ca…

-Ce… ?
-Pai… Uneori am parte de seri in care visez urat… Si nu pot sa dorm, asa ca scriu… Scriu tot ce-mi trece prin cap, doar ca sa ma descarc, si am parte de stari de melancolie destul de des…

“Doamne… Chiar incepe sa’mi placa de fata asta…”

-De ce nu vezi lucrurile astea ca pe ceva bun? Poate asa vei deveni cunoscuta…

-Da, sigur, si mama poate deveni o mare actrita de succes doar pentru s’a prefacut ca lesina cand a mers la doctor… Fii serios, ea nici nu putea sa’mi spuna ca “Exista Mos Craciun” fara sa o bufneasca rasul cand eram mica.

-Mda… Bine… Se pare ca nu vrei sa ma crezi, asa ca tu chiar nu mai ai nevoie de astea.

“Gosh! Cat de bine poate arata! O, Doamne! De ce ma topesc cand ii vad zambetul? E posibil sa aiba puteri supranaturale sau ceva… Am impresia ca ma poate hipnotiza!

Okei, acum cred ca am o fata de obsedata… Ar fi mai bine sa ma calmez…”

-         Hm… Stii… Nu trebuie sa spui ca sunt bune doar ca sa fii dragut…

-         Nu as face nicioata asta, imi zambi cu cea mai mare caldura posibila, iar eu chiar l’am crezut.“

Shit! Soneria…”

-Trebuie sa plec…

Spun asta fara sa cred cu adevarat, dar nu pot sa chiulesc din prima zi…

-Uf… Bine… Pana la cat ai ore?
- Termin la 5.

-         Bine, e okei, daca ne vedem langa scoala, am trecut pe langa un parc frumos, putem sta pe langa lac.

-         Perfect! Ne vedem acolo.

Ma intorc si incerc sa imi misc picioarele… E asa de greu… Corpul meu chiar nu isi doreste asta, dar trebuie sa o fac.

Intorc capul incet. Pana cand nu apare profa’ si il cearta putin, Jason nu se misca, continua sa ma priveasca cu ochii sai maari.

“Pff...”

Mai am doua ore de suportat… Matematica sper ca va trece destul de repede… Dupa am desen… Ma relaxez putin si dupa…

Totusi, nu inteleg, el arata asa de bine, este destul de popular, cum de pana acum nu a avut o prietena?

Ori este ceva putred cu el… Sau… Fetele din liceul asta nu stiu sa aprecieze frumusetea.

Mda… Ora de mate cu “Psiho” cum ii spune Jess, a trecut destul de repede, tinand cont ca a dat din gura toata ora dar eu nu am auzit absolut nimic… Am desenat niste nimicuri siropoase, am fost certata destul de rau si amenintata cu coringenta pana cand I’am raspuns perfect la intrebarea pe care tocmai o pusese si I’am inchis gura.

La desen mi’am continuat lucrarile obtinand, intr-un final, niste laude.

Cand orele s’au terminat aveam impresia ca pulsul mi se poate opri in orice moment.Tot ceea ce credeam ca e cel putin aproape de perfectiune azi dimineata, acum aveam impresia ca arata ingrozitor.

Parul meu, hainele, credeam ca pana si forma ungiilor era in neregula.

Dupa ce am fost gata de scoala si m-am uitat in oglinda, totul parea okei, parul meu negru indreptat destul de bine, in perfecta armonie cu ochii albastrii stralucitori, bluzita neagra cu nasturi de la maneca pana la umar, jacheta bleu, blugi obisnuiti, tenisi si geanta mea de colectie cu insigne. Si, intotdeauna la mine, medalionul cu ceas pe care l’am primit de la mama, chiar daca nu stiu multi asta, ea a fost, este si va fi cea mai importanta pentru mine, pentru ca datorita ei traiesc, si reusesc sa suport oamenii cu toate rautatile lor.

Chiar daca nu a fost mereu exemplul perfect pentru mine, im momentele in care era cu adevarat treaza, spunea lucruri foarte importante, si chiar daca nu au fost foarte multe, pentru ca si-a petrecut intotdeauna mai mult timp prin clinicile de dezalcolizare de la moartea bunicilor, parintilor ei, iar ceasul s’a oprit in momentul in care ea a inceput sa bea din ce in ce mai mult si nici acum nu functioneaza, chiar daca au trecut 3 ani, datorita acestor lucruri, am ajuns foarte apropiata de fratele meu mai mic, Tom, care, la cei 8 ani pe care ii are acum, intelege mult mai multe decat un copil de varsta lui.

“Mda… Gata cu istorisirile…”

Am plecat suspinand, nu conteaza cum arat, nu e ca si cum asta ar fi o intalnire, sigur vrea doar ceva de la mine…

 ~In drum spre locul “date’ului”~

Ies din liceu iar toate privirile sunt fixate pe mine, uf… ar cam trebui sa ma obisnuiesc cu asta.

Parcul se vede din curtea scolii, dar pare gol acum, in spate e o padurice, acolo ar trebuie sa fie lacul de care spunea Jason.

Ajung in mijlocul unui loc amenajat destul de frumos, multi copaci, natura.

Putin mai incolo e un pod, cred ca oamenii obisnuiesc sa pescuiasca acolo, il vad si pe Jason…